Acasă. Aleg un tricou confortabil. Mintea mea începuse de mai multă vreme sa schimbe setări. Doar mintea. Trag tricoul pe mine și rămân blocată de noua imagine. Un tricou peste un corp de femeie cu un singur sân. E ușor de imaginat cum se așează?
Nu știu, știu doar ca a fost începutul luptei mele cu furia, cu urletul interior înăbușit și cu perspectiva unui viitor „după gratiile” acestei „pedepse”.
Te-ai gândit vreodată, dragă cititorule, doar la acest moment? Ce crezi ca simte femeia aceea, fie ea tânără sau matură în acel moment? Acela care se va repeta zi după zi... ani...
Zi după zi? Nuu. De multe ori pe zi, an după an... Pentru că după ce am prăbușit urletul din sufletul meu, am forțat cu toată puterea mea fața să creeze un zâmbet. Doar ar trebui să ma bucur acum, nu? Doar sunt sănătoasă și e tot ce contează... TOT ce conteazăăăă? Oaaaare? Pe cine mințim?
La câteva minute, mă întind după un prosop. Și un fior ma traveresează din cap până în picioare. Fiorul acela e întipărit în mintea și sufletul meu ca o pecete. Nu-l voi uita niciodată. Fiorul creat de „gol”. Golul pe care l-am conștientizat când mâna nu se mai „lovea” de nimic.
Trag aer în piept și-mi spun: asta e, de acum așa va fi viața mea. Mintea mea putea să asimileze cuvintele, matematic... Sufletul... care suflet? Plângea. Parcă era altcineva în viața mea, în corpul meu și în mintea mea. Efortul pe care trebuia să-l fac sa-mi forțez creierul să înghită informația - ceea ce vezi e bine, arată bine și frumos, sunt eu, tot eu sănătoasa... era enorm.
Și în acel moment, când îmi inghițeam lacrimile, frustrarea, urletul, neîntelegerea nedreptății, mă strigă fetița mea să mă întrebe - „unde vom merge în vacanța de iarnă?” Vacanțăă??? Cee spuneee copilul ăsta? Ce fac acum? Plâng ca să descarc tensiunea mea interioara? Sau îi zâmbesc, o mângai pe creștet și-i vorbesc frumos despre o posibilă vacanță?
Trece momentul. Greu. Cu compromis între jalea mea interioară și zâmbetul calm și cald al mamei ideale. Dar, după scurt timp, soțul meu are nevoie cămașa aceea... aceeeeea, tocmai aceea care încă e în coșul de rufe. Să fug în toată lumea? Să urlu? Să-i spun că mie îmi vine să plâng ți nu mă mai regăsesc când mă uit la mine? Să-i mai subliniez și lui ideea că arăt monstruos? Să spună că iar îmi plâng de milă? Să rezolv rapid „povestea camășii” ca o soție ideală? Dar, nu mai am energie, pentru ca toată energia mea se consuma cu framântările mele.
Sună telefonul. Din partea cealaltă sunt întrebata - „ce fac?”. Ce fac??? Adică... ce ar trebui să răspund? Zic: mmm... binișor, cu vocea stinsă, sugrumată de o furie care mă împingea de la spate să spun: îmi vine să urlu, nu vreau viața asta așa cum mi se așterne în față!!!!!!
Dar, cui i-ar folosi? Pentru ca n-apuc să respir de doua ori și de la capatul celălalt mi se spune: „Hai, dragă, gata! Ești bine acum, bucura-te că ai scăpat!”
Mă blochez. Pe bune? Așa ar trebui să fac? Și de ce nu poooot? De ce mă face să mă simt vinovata și rușinată? Ca și cum aș fi o nerecunoscatoare a sorții și ca si cum m-aș rasfața ca o fetiță?
Mă trezește la realitate și-mi cere sa termin un material pentru serviciu într-un timp mai scurt decât era prevăzut.
„Da. sigur”, iî spun, deși simțeam... ce simțeam? Ce mai simțeam? Ce să mai simt... ca trebuia să rezolv camașa și alte marunțisuri, să ma îmbrac repede sa ieșim, pentru trebuia, mda... trebuia...
Le rezolv repede pe toate, dar trebuie să mă îmbrac și ajung dn nou la oglindă. Să țip? Să o sparg? Nu, nu pot decât să fiu calmă și zâmbitoare, să ma simt încă, elegantă si feminină și perfectă în toate rolurile mele.
Ah, proteza! Uff... o așez repede în sutienul ortopedic. Parcă e mai bine. Hmm... hai, măi, că nu e așa de rău! Chiar așa. Cine știe ce port pe sub haine? Cine?... Cum cine? Eu!
Care Eu?
Pe stradă mă aplec să leg șiretul pantofilor fiicei mele. Realizez ca prin aplecare decolteul bluzei trădeaza proteza de pe dedesubt. Uff... sper ca n-a văzut nimeni, că am reușit să-mi pun o mâna pe piept, cu care să-mi țin bluza, dar aveam nevoie de două mâini... Ei, hai, că am reușit... Ce simt?
Ma întorc acasă, mă dezbrac.... Ce?? Ce trăiesc acum?...........................
