Dermopigmentare areolă mamară

 Dragile mele,

Mă găsesc într-o etapa a vieții mele în care artistul din mine, pe care l-am ținut ascuns mare parte din timp, a reușit să iasă la iveala și să se asocize cu pregătirea mea profesionala (în sfera socio-umana) și cu promisiunea făcută lui Dumnezeu, cândva, când, ca și voi, treceam prin experiența cancerului de sân.

Am început un curs de ”dermopigmentare paramedicală” și vreau să dezvolt aceasta latură profesională foarte mult.

Dermopigmentarea paramedicală presupune camuflarea urmelor inestetice de pe piele care crează disconfort, imagine de sine scăzuta, rușine sau reevocarea unor traume emoționale asociate, aceste fiind sub formă de - cicatrici, vergeturi, vitiligo, asimetrii, lipsă areole mamare, etc.

În cadrul cursului pe care îl parcurg acum, am început cu dermopigmentarea arelolelor mamare, sub îndrumarea trainer-ului - Gabriela Godeanu.

Rezultatele a ceea ce am făcut până acum, arată așa:

1. Areolă pe piele sintetică:



2. Areola pe piele naturală, fară retuș

3. Areola pe sân reconstruit cu mușchi de pe spate (Latissimus dorsi) și implant. Prima ședință/ fără retuș

Reconstrucție mamară fără areola și mamelon

Dermopigmentare areola / Prima ședință (fără retuș)
Imediat după finalizare

Dermopigmentare areola/ Prima ședință/ Poziție - culcat

Detaliu dermopigmentare areola/ Prima ședință

(fără retuș)

   Retușul se realizează după cel puțin 3 săptămâni de la prima ședință, după ce țesutul e vindecat.

Miracolul din viața mea...

Dragile mele,

Mai multe doamne din grup mi-au scris după postarea mea din vară, în care vorbeam despre reconstrucția mamară pe care am făcut-o atunci la Clinica Zetta, cu rugămintea de a le da detalii sau chiar o fotografie.

Știu bine ce înseamnă dorința de a cunoaște posibilitățile, riscurile la care te poți expune și mai ales informații despre cum un detaliu medical iți poate schimba din nou viața. 

Așadar, m-am decis să vă arăt tuturor, să vă încurajez să vă gândiți și chiar să alegeți să faceți reconstrucția mamară, pentru că vă va schimba viața, cu siguranță. 

Eu, după 13 ani de viață în care nu știam cum să mă mai ascund și cum să evit oglinda... și cum...și... ... multe alte detalii pe care le cunoașteți deja, simt că sufletul meu e din nou „acasă”.

Vreau să vă rog să respectați dorința mea de a nu posta acestă fotografie în spațiu public, pe paginile personale sau oriunde în altă parte în afara grupului! Am ales să expun aceste detalii sensibile pentru mine, pentru a vă susține în traversarea până la capăt a experienței „marelui C”, în acest grup închis. De asemenea, încă o dată, țin să spun că toate postările mele legate de Clinica Zetta nu sunt în scop publicitar (pe care nimeni nu mi-a solicitat-o vreodată) ci doar ca experiență personala pentru care pot pleda pozitiv până la cel mai mic detaliu.

Va mulțumesc pentru înțelegere și nu uitați, perioada grea va trece, dar lupta se sfârșește abia atunci când îndepărtăm toate urmele POSIBILE. :)

Fotografia este făcută acum doua zile, la 24 de ore după a doua intervenție chirurgicală care a definitivat aceasta operă de arta. Nu știu dacă cineva și-ar dori mai mult. Eu nu. Și-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce sunt acum și pentru miracolul pe care l-a făcut pentru mine prin talentul, iscusința și marea bunăvoință a doctorului Dragoș Zamfirescu, care din „zero absolut” a creat „infinitul”...
 (* la sânul sănătos nu s-a interevenit deloc)

Nu vorbim despre sex... Nu vorbim despre feminitate....

Nu vorbim despre sex. Nu vorbim pentru că „nu e frumos”, pentru ca „sexul se face, nu se discută” sau pentru că „femeile serioase au alte treburi mai importante”. Nu vorbim în general...


După cancerul de sân, despre ce mai vorbim?

Mi-am amintit recent o întâmplare de anul trecut, când organizam evenimentul „Feminitate fără frontiere”. Într-una din zile primesc un mesaj de la o doamnă, care printre altele îmi transmitea că mă susține și că va veni la eveniment, ea însăși fiind o învingătoare a „marelui C”. M-am bucurat.
A doua zi, îmi scrie că s-a documentat din postările mele și  ca a înțeles mai bine demersul meu. Oarecum intrigată îmi spune (parafrazez): eu sunt marcată și deranjata de modul în care sunt tratate pacientele de către medici și lupt pentru a îmbunătăți relația medic-pacient. Ceea ce faceți dumneavoastră, e un fel de moft... Nu-mi arde să mă gândesc la feminitate, când sunt alte aspecte mult mai grave. Prin urmare nu voi veni la eveniment.

Dacă aș fi putut tace în „gura mare”... aș fi urlat tăcerea.  Un moft???!!!
Feminitatea un moft? Sexul un moft? Aș continua să întreb, retoric... pentru ca puține persoane au curajul să răspundă.

Dacă viața care ți se dă, bonus, aș zice, după ce moartea a trecut pe lângă tine, atât de aproape încât nici nu știi dacă visezi că trăiești sau chiar s-a dus..., dacă nu primești viața asta de după diagnostic cu toată bucuria și cu toată deschiderea spre frumos, ai primit-o degeaba.
Știu ca sună radical, dar mai știu că dacă  nu o spun la fel de radical pe cât e realitatea, pierderea e foarte mare. Și la fel de ferm voi spune, în urma observațiilor personale notate de-a lungul celor doisprezece ani de „după...”, femeile care se confrunta în continuare cu probleme de sănătate semnificative, de tot felul, care au apărut după cancerul de sân, au încă sufletul bolnav și refuză vindecarea.

Viața după cancerul de sân și după mastectomie nu e ușoară deloc, dar arma învingătoarelor e „iubirea” și „frumosul”. Trăiește din plin și trăiește frumos!

Feminitatea e înscrisă în esența ta de femeie. Feminitatea nu ți-a fost atinsă ca s-o ignori și mai mult, ci ca s-o trăiești și s-o iubești mai mult.
Feminitatea și sexualitatea unei femei sunt elemente definitorii ale existenței ei. Nu sunt mofturi. Așadar, după...„C”... reechilibrăm feminitatea și sexualitatea, ca să ne putem bucura pe deplin de viața de femeie care ne-a fost dată.

Ce știe partenerul tău de viață despre cum îți percepi tu acum feminitatea și sexualitatea? I-ai spus vreodată că îți e greu să te accepți, că îți e greu să te descoperi, că nu mai poți fi liberă în intimitate? I-ai spus că ai nevoie de el și ai nevoie să te incurajeze permanent, măcar o perioadă? I-ai spus că ai nevoie să te ajute să te accepți și să te placi? I-ai spus că lupta nu e cu el ci cu tine, că nu îl respingi pe el ci te respingi pe tine? I-ai spus că dincolo de aceste temeri și frământări, de această luptă cu acceptarea, tu simți la fel ca înainte... că îl iubești și că îți dorești să împarți intimitatea cu el, la fel de mult?

Dacă nu ai făcut-o, atunci fă-o! Nimeni nu poate ști prin ce treci și ce simți, decât dacă vorbești despre asta. Și dacă nu simți că mai vrei intimitatea aceea întreba-te dacă ți-ai dorit-o vreodată cu adevărat... pentru că poate abia acum poți s-o descoperi...

Marele „gol”...

Erau încă zile calde, cu soare, și încă puteam purta un tricou de vara. Era un început de toamnă frumos. Afară. Pentru că în sufletul meu era doar toamnă. Prima zi de liniște după marea „tornadă”.

Acasă. Aleg un tricou confortabil. Mintea mea începuse de mai multă vreme sa schimbe setări. Doar mintea. Trag tricoul pe mine și rămân blocată de noua imagine. Un tricou peste un corp de femeie cu un singur sân. E ușor de imaginat cum se așează?
Nu știu, știu doar ca a fost începutul luptei mele cu furia, cu urletul interior înăbușit și cu perspectiva unui viitor „după gratiile” acestei „pedepse”.

Te-ai gândit vreodată, dragă cititorule, doar la acest moment? Ce crezi ca simte femeia aceea, fie ea tânără sau matură în acel moment? Acela care se va repeta zi după zi... ani...

Zi după zi? Nuu. De multe ori pe zi, an după an... Pentru că după ce am prăbușit urletul din sufletul meu, am forțat cu toată puterea mea fața să creeze un zâmbet. Doar ar trebui să ma bucur acum, nu? Doar sunt sănătoasă și e tot ce contează... TOT ce conteazăăăă? Oaaaare? Pe cine mințim?

La câteva minute, mă întind după un prosop. Și un fior ma traveresează din cap până în picioare. Fiorul acela e întipărit în mintea și sufletul meu ca o pecete. Nu-l voi uita niciodată. Fiorul creat de „gol”. Golul pe care l-am conștientizat când mâna nu se mai „lovea” de nimic.

Trag aer în piept și-mi spun: asta e, de acum așa va fi viața mea. Mintea mea putea să asimileze cuvintele, matematic... Sufletul... care suflet? Plângea. Parcă era altcineva în viața mea, în corpul meu și în mintea mea. Efortul pe care trebuia să-l fac sa-mi forțez creierul să înghită informația - ceea ce vezi e bine, arată bine și frumos, sunt eu, tot eu sănătoasa... era enorm.

Și în acel moment, când îmi inghițeam lacrimile, frustrarea, urletul, neîntelegerea nedreptății, mă strigă fetița mea să mă întrebe - „unde vom merge în vacanța de iarnă?” Vacanțăă??? Cee spuneee copilul ăsta? Ce fac acum? Plâng ca să descarc tensiunea mea interioara? Sau îi zâmbesc, o mângai pe creștet și-i vorbesc frumos despre o posibilă vacanță?

Trece momentul. Greu. Cu compromis între jalea mea interioară și zâmbetul calm și cald al mamei ideale. Dar, după scurt timp, soțul meu are nevoie cămașa aceea... aceeeeea, tocmai aceea care încă e în coșul de rufe. Să fug în toată lumea? Să urlu? Să-i spun că mie îmi vine să plâng ți nu mă mai regăsesc când mă uit la mine? Să-i mai subliniez și lui ideea că arăt monstruos? Să spună că iar îmi plâng de milă? Să rezolv rapid „povestea camășii” ca o soție ideală? Dar, nu mai am energie, pentru ca toată energia mea se consuma cu framântările mele.

Sună telefonul. Din partea cealaltă sunt întrebata - „ce fac?”. Ce fac??? Adică... ce ar trebui să răspund? Zic: mmm... binișor, cu vocea stinsă, sugrumată de o furie care mă împingea de la spate să spun: îmi vine să urlu, nu vreau viața asta așa cum mi se așterne în față!!!!!!

Dar, cui i-ar folosi? Pentru ca n-apuc să respir de doua ori și de la capatul celălalt mi se spune: „Hai, dragă, gata! Ești bine acum, bucura-te că ai scăpat!”
Mă blochez. Pe bune? Așa ar trebui să fac? Și de ce nu poooot? De ce mă face să mă simt vinovata și rușinată? Ca și cum aș fi o nerecunoscatoare a sorții și ca si cum m-aș rasfața ca o fetiță?

Mă trezește la realitate și-mi cere sa termin un material pentru serviciu într-un timp mai scurt decât era prevăzut.

„Da. sigur”, iî spun, deși simțeam... ce simțeam? Ce mai simțeam? Ce să mai simt... ca trebuia să rezolv camașa și alte marunțisuri, să ma îmbrac repede sa ieșim, pentru trebuia, mda... trebuia...

Le rezolv repede pe toate, dar trebuie să mă îmbrac și ajung dn nou la oglindă. Să țip? Să o sparg? Nu, nu pot decât să fiu calmă și zâmbitoare, să ma simt încă, elegantă si feminină și perfectă în toate rolurile mele.

Ah, proteza! Uff... o așez repede în sutienul ortopedic. Parcă e mai bine. Hmm... hai, măi, că nu e așa de rău! Chiar așa. Cine știe ce port pe sub haine? Cine?... Cum cine? Eu!

Care Eu?

Pe stradă mă aplec să leg șiretul pantofilor fiicei mele. Realizez ca prin aplecare decolteul bluzei trădeaza proteza de pe dedesubt. Uff... sper ca n-a văzut nimeni, că am reușit să-mi pun o mâna pe piept, cu care să-mi țin bluza, dar aveam nevoie de două mâini... Ei, hai, că am reușit... Ce simt?


Ma întorc acasă, mă dezbrac.... Ce?? Ce trăiesc acum?...........................

Eu sunt Maia

Eu sunt Maia. Sunt Maia pentru cel mai pur suflet care mi-a dat acest nume candva, pentru sufletul meu care se contopeste cu el si pentru cei apropiati mie. Sunt Maia pentru tine aici si raman Maia pentru tot restul jumatatii de viata pe care o voi mai parcurge.

Sunt Maia si voi asterne aici gandurile mele legate de feminitate. Despre feminitatea pierduta si regasita a femeii moderne care traieste, fara voia ei, sub umbrela sau la umbra „marelui C” - cancerul de san.

Am trecut prin experienta aceasta cu multi ani in urma. E dificil sa evaluez cum a fost. A fost, doar a fost. Stiu doar ca m-am confruntat frontal cu moartea, cu boala, cu mine, cu ceilalti, pana si cu aerul pe care il respiram. Ce-a ramas dupa... ?

Ei, bine, aceasta e intrebarea...

Eu sunt Maia, Tu cine esti? Tu cine mai esti dupa... ?